Ascensiunea mitocăniei: între blocuri

Un bloc din Berceni, în spatele căruia se află un loc de joacă pentru copii apărut odată cu clădirile din jur, în urmă cu peste patruzeci de ani. Locul de joacă a avut mereu bănci pe lângă el, bănci pe care adăstau părinții celor prea mici pentru a veni neînsoțiți. Până prin anul 2000, pe timpul nopții locul era părăsit de vizitatorii săi diurni, arareori găzduind câte un bețiv rătăcit, care petrecea acolo un timp mai scurt sau mai lung, cântând, înjurând sau plângând. Însă după anul 2000, locul capătă brusc viață pe timpul nopții. Iar această viață este cu totul și cu totul nedorită de rezidenții celor patru blocuri care încadrează locul de joacă. Pentru că această viață înseamnă urlete, muzică, scandal și gălăgie, iar aceste lucruri nu sunt unele pe care majoritatea oamenilor să le dorească lângă locuința proprie atunci când soarele strălucește în infern.

Desigur, la început și chiar și în zilele noastre, rezidenții din cele patru blocuri au protestat mai timid sau mai virulent împotriva tulburării liniștii nopții. Turbulenții, formați în majoritate de puști cu vârste între 15 și 20 de ani, au avut de-a lungul timpului un comportament tot mai agresiv, pornind de la a pleca spăsiți; la râsete și plecare, după ce persoana care le reproșa gălăgia insista sau era secondată de un alt locuitor deranjat de zgomote; la râsete și răspunsuri agresive și rămânerea pe loc; sau chiar la înjurături și amenințări și continuarea gălăgiei la un nivel mai ridicat.

Au mai existat, bineînțeles, și rezidenți mai agresivi, care au ridicat tonul și i-au înjurat sau chiar au aruncat pungi cu apă. Dar, dacă plecau în acea noapte din părculeț, gălăgioșii reveneau a doua seară și, uneori, răgetele lor nu se opreau până dimineața, mai ales pe timpul verii. Și, cu timpul, până și rezidenții cu un temperament mai violent au renunțat să mai zbiere pe fereastră pentru a obține mult-dorita liniște nocturnă. Era inutil: pielea obrajilor tineri s-a dovedit a fi mult prea groasă. Și, deloc surprinzător, nimeni nu a chemat vreodată poliția, în aproape două decenii de vacarm nocturn, conform principiului neaoș stupid: ”sunt tineri, nu vreau să le fac rău” (un alt mod de a spune bystander effect?). Cunoaștem asemenea cazuri, când, adoptând această retorică vană, unii rezidenți ai capitalei noastre au coborât cu pistolul spre a obține liniște în fața sau în spatele blocului. Cazuri rare, desigur. În rest, lumea tolerează această mitocănie. Iar absența oricăror represalii nu face decât să perpetueze această nouă specie de nesimțit: puștiul-care-rage-noaptea. O specie relativ nouă pe meleagurile carpato-danubiano-dâmbovițene.

Ce anume a determinat această schimbare în rândurile celor tineri? De ce nu exista în spatele blocului acest specimen în 1985 sau 1990 sau 1995? Răspunsul la această întrebare pare unul complex, sufocat de speculații sociologice, dar în realitate este unul foarte simplu: educația; calitatea educației primite de la părinți. Fenomenul a fost înregistrat, cu precădere, după anul 2000. Ce s-a întâmplat atunci? Așa cum se poate observa de mai sus, vârsta de la care guralivii prost-crescuți încep să tulbure liniștea nopții se învârte în jurul valorii de 15 ani. În anul 2000, ajungea la această vârstă prima generație educată în cea mai mare parte după schimbarea de regim din 1989. Acei puștani aveau patru-cinci ani în 1990 și au crescut în atmosfera perturbatoare a anilor ’90, când părinții lor au fost mai întâi absorbiți de magia televizorului, apoi de goana după bunuri de negăsit înainte și, în cele din urmă, au fost doborâți de căderea economică dintre 1992-1999, cu mulți ani de hiperinflație, cu griji nou-apărute: restructurare, șomaj, privatizare, faliment, sărăcie cronică.

În mod firesc, părinții au acordat tot mai puțină atenție creșterii progeniturilor. Copiii au fost educați de televizor, de colegii de joacă și de școală. Și niciunul dintre aceste așa-zise substitute de părinți nu a făcut o treabă prea bună. Iar acest model educațional, trebuie spus, este prezent și astăzi. Reprezintă un fapt observabil: fiecare nouă generație este mai gălăgioasă decât precedenta, are un respect tot mai scăzut pentru ceilalți, în special pentru bătrâni, și consideră că libertatea înseamnă că pot face orice, inclusiv să îi deranjeze pe cei care vor să doarmă noaptea.

Dispariția acestui gen de mitocănie nu este ușor de înfăptuit și nici nu ține de un singur ins: este nevoie de participarea întregii comunități. Din păcate, pe lângă mitocănie, lipsa civismului este încă una dintre racilele societății românești, una greu de vindecat. Există însă posibilitatea ca într-o zi, un cetățean agresiv latent, care s-a săturat de urletele nocturne ale unor puștani prost-educați, să coboare să-i liniștească având un topor în mână. Iar de aici poate ieși orice: nimic, niște puști morți, liniște vremelnică sau un cetățean închis timp de mulți ani, pentru omor deosebit de grav. Și poate că un astfel de exemplu sângeros va cutremura din temelii societatea și o va face să acorde mai multă atenție educării micilor animale imberbe pe care le crește drept înlocuitori. Timpul, un cuvânt poate prea des menționat în acest articol, care s-a vrut a fi unul despre mitocănie, va hotărî.

Reclame

Cum Beavis și Butthead l-au propulsat pe Trump spre Casa Albă

America are o relație îndelungată cu prostia; o relație bazată pe neîncredere, pe lipsă de respect și pe condescendență. Proștii au fost însă mereu necesari: fie că a fost vorba despre cei care nădușeau pe plantație, fie despre cei care se sufocau în mine sau cei care oboseau în fabrici; în timp ce elita îi ținea departe, cât mai departe, pentru că erau murdari, transpirați, cârpiți și needucați. Iar proștii, deși priveau cu invidie, cu ură și frică spre elite, își știau locul și acceptau faptul că sunt inferiori.

Dar lucrurile nu au rămas așa pe vecie. Începând cu anii ’80 ai secolului trecut lucrurile încep să se schimbe. Iar schimbarea a început și cu Beavis și Butthead. Desigur, Mike Judge nu cred că a intenționat să promoveze prostia. Deși… Nu, probabil că nu. Dar efectul acelui desen animat difuzat de MTV a fost că prostia a devenit, dintr-un lucru altădată rușinos, ceva cu totul acceptabil, aș îndrăzni chiar să spun că a devenit motiv de mândrie: ”Sunt prost, nu mă interesează să știu nimic. Îmi beau berea, mă uit la football și ascult rock, salivez după femei goale și mă mândresc cu asta.” Noua paradigmă: prostia nu este de condamnat, este un ”stil de viață”.

Elitele nu numai că nu au împiedicat acest nou mod de a privi prostia, ba au văzut în asta un posibil avantaj: prostul needucat (pentru că există și prostul educat) devenea o victimă mult mai ușor de amețit în plasa marketingului, zeul care începea să cuprindă întreaga societate americană, sub motto-ul ”consumați, consumați, consumați”. Așadar, viitorul se anunța deosebit de roz: marea masă de vite bune de muls promitea să devină complet manipulabilă. Marketingul promova intens noi trăsături de comportament (de fapt erau unele vechi, dar anterior nu erau… dezirabile), precum egoismul, conformismul, iresponsabilitatea; toate acestea pe fundalul sintagmei: ”risipa este bună”.

Un singur aspect au scăpat din vedere cei care au promovat asiduu consumul și prostia: prostul este bun, dar numai atâta vreme cât îl poți controla. Mijloacele mass-media au fost extrem de utile în această privință și au părut să facă ceea ce trebuie. Însă același prost util societății de consum poate fi ușor manipulat de indivizi sau grupuri care doresc puterea, și nu orice fel de putere, ci una nelimitată. Având la dispoziție un larg arsenal mass-media (includem aici internetul, noua magie), un individ carismatic poate seduce cu ușurință masele, susurându-le la ureche sau zbierând de-a dreptul acele cuvinte pe care acestea vor să le audă, așezându-le apoi o șa și călărindu-le încotro dorește. Ooops! vor spune cei care au promovat prostia, nu ne-am gândit la asta. Ba ați știut tot timpul, doar că, odată cu explozia mass-media, o parte din mesajul de imbecilizare v-a atras și pe voi, acoperindu-vă ochii în vreme ce leneveați pe vreo rivieră și vă credeați niște zei atinși de maladia hedonismului.

Aici apare în peisaj Donald Trump. Este timpul potrivit pentru apariția sa: a apărut un clivaj imens între elite, tot mai bogate și mai obraznice, petrecând în recluziunea oferită de vilele uriașe, de domeniile fără margini, cu mașinile luxoase, elicopterele și avioanele și paznicii lor înarmați, și restul populației; o prăpastie între alegătorul obișnuit și politicienii care ascultă doar de propriile interese, ducând sistemul reprezentativ la extrem, știind mai bine de ce anume are nevoie poporul; o falie între intelectuali, cu literatura și arta lor tot mai esoterice și mai bizare și, adesea, lipsite de sens, și mase. Un ins abil putea specula această maximizare a inegalității, această superioritate disprețuitoare a elitelor, declarând că el vine să schimbe asta, el vine să redea poporului puterea, el vine să facă America iarăși așa cum a fost odinioară: măreață. Și Trump a făcut ceea ce trebuia să facă. Pe lângă asta, declarându-și deschis admirația pentru Putin sau sprijinul pentru Erdoğan, devine limpede ce anume vrea Trump: putere, cât mai multă putere; dacă se poate, dincolo de limitele constituției americane.

Ceea ce puțini știu este însă faptul că Trump vinde o iluzie: America nu a fost vreodată așa cum susține el. Iar inegalitatea a existat întotdeauna între clasele sociale (un veritabil truism). Iar între clasa de sus și restul populației prăpastia a fost mereu uriașă (al doilea truism). Singura diferență față de vremurile trecute este că astăzi bogăția este afișată, dezvăluită în fața lumii întregi, în fiecare zi, prin toate canalele mass-media. Și nimănui nu-i mai poate scăpa greața elitelor față de popor. Iar acest lucru, oricâte argumente ar avea, este de neacceptat. Și cei needucați au drepturi! Și idioții pot vota! Iar dacă vine un individ și le spune: ”Eu voi schimba asta. Eu vă voi reda demnitatea”, nu este normal ca lumea să-l voteze? Desigur și respectivul ins face parte din elita celor foarte bogați, dar măcar spune că îi plac cei needucați. Mai contează că foarte probabil minte?

Cu cine votează Moș Leary din Jefferson, Mississippi

Este o după-amiază obișnuită în Jefferson County, Mississippi. N-o să numim localitatea, pentru că băștinașii țin foarte mult la intimitatea lor. Soarele bate arzător, iar orășelul nostru pare a fi complet încremenit – niciun sunet, nici măcar păsările nu îndrăznesc să tulbure liniștea sepulcrală.  Undeva însă, la o margine a orașului, o umbră bântuie străzile, lăsând în urma sa o dâră de hârtii colorate. Moș Leary, cetățean de vază al orașului, fost poștaș, acum pensionar, lenevește într-un balansoar amplasat pe prispa casei sale și care este la fel de bătrân ca el, pufăind o mahoarcă rău mirositoare. Mijește ochii atunci când i se pare că vede pe cineva pe drum și strigă:

– Willie Ray, tu ești mă băiete?

– Eu sunt, Moș Leary.

–  Ce faci acolo?

– Împrăștii fluturași cu Trump, Moș Leary.

– Foarte bine, Willie Ray, foarte bine. Avem nevoie de un președinte ca Trump. America are nevoie de mai mulți oameni ca el, chiar dacă are părul portocaliu. Ai văzut pozele alea cu Melania? Bună bucată! Și eu, la vârsta mea, și tot aș mai tăvăli-o nițel.

– Da, Moș Leary. E bună rău. Matale tot cu el votezi?

– Sigur că da, fiule. Și-o să-ți spun și de ce. Vezi tu, Willie Ray, America se duce de râpă. Încet, da’ sigur. Eu n-am apucat vremurili alea, dar bunicul meu îmi spunea cum îi biciuia pe negri numa’ dacă se uitau la nevastă-sa pe stradă. Era altă viață atunci. Și uite că am ajuns să avem un cioroi președinte. Iar acum vor să ne pună o muiere președinte. Ptiu! Unde o să ajungă țara asta? În ritmu’ ăsta, următoru’ președinte o să fie-un poponar. Ș-apoi or să pună un pedofil sau un zoofil. Și până la urmă or să pună un criminal în serie să ne conducă; sau mai rău: pe Snoop Doggy Dogg. Ascultă-mă, Willie Ray, nu-s departe zilele alea, ț’-o spun eu, că-s trecut prin multe.

– Cioroiu’ ăla drogat acu’ își spune numa’ Snoop Dogg.

– Da? I-auzi, nu știam asta. Oricum și-ar spune, câinele ăla e cel mai mare rău ce i se putea întâmpla țării ăsteia. Și dacă iese Hillary, îț’ spun io: el îi următoru’ președinte.

– Așa de rău să ajungem, Moș Leary? Cu Snoop Dogg președinte?

– Păi cum altfel? Nu vezi încotro merge lumea? Apocalipsa nu-i departe, Willie Ray. Domnul o să vină și o să măture toate spurcăciunili astea. Da’ până atunci, noi trebe să suferim. Vai de tine și de copiii tăi, Willie Ray. Eu o să mă duc și, slavă Domnului, n-o s-apuc să văd cum un pedofil sau un criminal în serie sau Snoop Dogg conduce țara.

– Sper că nici eu, Moș Leary. De asta îl și votez pe Trump. El o să ne scape de Hillary, de poponari și de pedofili și de toate alea. O zis c-o să facă America iară cum o fost odată: grozavă. Cine știe, poate apuci și mata’ și dă lege să putem împușca iarăși negri.

– Așa să fie, Willie Ray. Ieri m-a privit tare obraznic un pui de cioroi cu pantaloni-n vine. I se vedea gaura curului, la naiba! Nu știu cum de-i mai rabdă Domnu’! Ce i-aș mai fi dat un șut de să nu-i mai ardă să umble îmbrăcat așa!

– Lasă, Moș Leary, o să iasă Trump președinte ș’-o să termine cu toate astea.

– Să sperăm, fiule. Sor’ta, Melissa, mai are mult până naște?

– Cred că vreo două săptămâni. Am fost la ecograf – e băiat.

– Ei, o să fie bine. Să vezi c-o să semene cu tine. Păcat mare că nu vrea popa Auburn să vă cunune, că cică-i păcat mare, că sunteți frați. Asta e-o prostie. E mai bine așa, să nu înstrăinezi averea, să rămână-n familie.

– Da, las’ că vine el Trump. Schimbă el toate astea.

– Așa să fie, Willie Ray. Eu mă duc acum la cârciumă, fiule. Vii cu mine?

– Sigur, Moș Leary, chiar îmi era sete.

– Să mergem atunci.

Realitatea ca himeră

Contestarea realităţii nu este un fenomen apărut de ieri sau de astăzi – şi Platon considera că lumea este doar o iluzie. Problema celor care contestă realitatea este că se învârt în cerc, considerând că dacă realitatea nu poate fi dovedită că există, poate fi dovedită că nu există, fără să observe că, de fapt, a doua chestiune se reduce la prima.

Pe de o parte, se contestă felul în care este percepută realitatea, dar, aşa cum observa M. Planck: ”Pozitivismul va avea întotdeauna dreptate – nu există altă sursă de cunoaştere decât percepţiile. Cele două enunţuri: „Există o lume reală, independentă de noi” şi „Lumea reală exterioară nu este cognoscibilă nemijlocit”, constituie împreună pivotul întregii ştiinţe fizice. Ele se află însă într-o anumită contradicţie unul faţă de celălalt şi dezvăluie prin aceasta elementul iraţional, existent în fizică precum în orice altă ştiinţă, şi al cărui efect constă în aceea că o ştiinţă nu este niciodată în stare să-şi îndeplinească în totalitate sarcina. Trebuie să acceptăm acest lucru ca pe un fapt stabilit, care nu mai poate fi zdruncinat, şi care nu poate fi înlăturat, aşa cum doreşte pozitivismul, prin îngrădirea din capul locului a sarcinii ştiinţei. Efortul ştiinţei ne apare deci ca o luptă continuă în vederea atingerii unui ţel care nu va putea fi atins cu adevărat niciodată şi care nu poate fi atins din principiu niciodată. Căci ţelul este de natură metafizică, se află dincolo de orice experienţă.”

Iar pe de altă parte, se uită că nu tot ceea ce este adevărat poate fi demonstrat. Kurt Gödel arăta în lucrarea ”Asupra propoziţiilor formal nedecidabile ale Principia Mathematica şi ale sistemelor înrudite” faptul că un sistem axiomatic nu poate fi demonstrat cu propriile sale mijloace, prăbuşind întregul eşafodaj clădit de Russel şi Whitehead în lucrarea lor (Principia Mathematica) şi subminând pentru vecie orice altă încercare de a pretinde că aşa ceva este posibil (şi ale sistemelor înrudite). Altfel spus, pentru a putea dovedi că realitatea există ar trebui să ne putem situa în afara realităţii, ori o astfel de propoziţie este în afara logicii şi a posibilităţii.

Dar asta nu i-a împiedicat şi nu-i împiedică pe unii, în zilele noastre, ignorând cele de mai sus, să susţină că ei pot dovedi că realitatea nu există, apelând chiar la mijloacele noii fizici cuantice, dar uitând complet de principiul nedeterminării adus la lumină de Heisenberg: Cu cât se poate determina mai precis o dimensiune (de ex.: spaţiul), cu atât este mai inexactă determinarea celorlalte dimensiuni (de ex.: timpul şi masa). Iar cercetările din domeniul particulelor elementare au arătat că tocmai instrumentele necesare la determinarea anumitor fenomene influenţează acele particule, postulând odată pentru totdeauna faptul că o determinare exactă este imposibilă.

În cele din urmă, luptătorii împotriva realităţii uită un fapt esenţial, enunţat de Heidegger, şi anume că în momentul în care cineva spune că realitatea nu există, afirmaţia este greşită de la bun început, deoarece orice afirmaţie care contestă realitatea începe prin contestarea propriei existenţe, pentru că nu se poate afirma despre noi că am fi existat aprioric unui contact cu realitatea şi abia ulterior aceasta ni s-a dezvăluit – încă de când ne putem aduce aminte despre noi ca fiind noi, realitatea s-a aflat permanent în jurul nostru, ca un fapt de necontestat. Chiar şi atunci când ne referim la noi, ne referim la noi ca fiind-în-lume şi nu în afara ei, ca fiind-în-realitate.

Allah nu este mort

Dispariţia rânduielilor religioase, sociale şi culturale ale lumii vechi este urmată de ceea ce unii numesc Revoluţia Culturală din Occident – o mişcare multiplă de înlocuire şi descompunere, prin care elementele care au format vechea societate sunt analizate, reformate sau respinse, sublimate şi adăugite şi apoi integrate în noua ordine social-culturală, care este, preferabil, una anti-religioasă (a trecut mai mult de un secol de când un gânditor european a proclamat moartea lui Dumnezeu). În timp ce se pune accentul pe toleranţă, anumite părţi ale lumii vechi devin de netolerat. Deşi apărătorii noii ordini social-culturale zbiară din toţi plămânii că fiecare trebuie să fie liber să facă ceea ce vrea, anumitor grupuri le sunt impuse limite, cu privire la ceea ce pot rosti, scrie sau gândi. Reactualizarea unui proverb: egalitate, dar nu pentru cei care resping noua noastră paradigmă socio-culturală.

Însă aceste probleme interne nu sunt singurele: în timp ce Occidentul este preocupat de această amplă reformare a societăţii, un val destabilizator se ridică de la Răsărit, cu aromă de sharia. Conflictul devine evident şi de neevitat. O lume ancorată încă în vedeniile unui profet care credea (credea oare?) că îi sunt şoptite vorbe la ureche de arhangheli, cu reguli religioase trasate pentru fiecare aspect al societăţii, o lume pentru care Allah nu a murit şi nu va muri prea curând se confruntă cu o lume care s-a eliberat de zei, de morală, o lume pentru care pudoarea este cvasi-absentă, cu mari manifestări de sexualitate în public. Iar de data aceasta, graniţele nu sunt sigure – cei care vor limitarea libertăţii individuale trăiesc în aceleaşi locuri cu cei care vor libertate maximă, graţie unei masive mişcări de migrare, aplaudată de europenii imbecili.

Vechea întrebare: pot coexista paşnic aceste două ideologii? Privind la istoria islamului, primul răspuns care ne vine în minte este „nu”. Aparenta toleranţă a altor grupuri etnice şi/sau religioase a existat doar pentru anumite perioade şi în anumite locuri şi, mai ales, sub anumiţi conducători ai islamului. Islamul a fost de la început intolerant, distrugător de vechi religii şi vechi culturi. Omar incendia Biblioteca din Alexandria, o comoară inestimabilă a umanităţii, pentru că ar fi conţinut opere păgâne. Tomuri întregi ale gândirii Antichităţii au rămas astfel iremediabil pierdute pentru noi. Şi islamul nu s-a oprit şi nu se va opri aici: să ne amintim de distrugerea statuilor din Afganistan, Irak sau Siria de către fanaticii musulmani, pentru că reprezintă ”idoli”. Şi să ne gândim la lista cărţilor interzise de către regimul din Arabia Saudită: tot ceea ce este contrar islamului, tot ceea ce este „pornografic” sau „imoral” este interzis.

Cenzura asupra gândirii nu este un element specific numai islamului: a aparţinut şi altor religii sau mişcări politice totalitare. Şi creştinismul a făcut asta şi ar mai face-o, probabil, dacă ar mai avea ocazia să deţină puterea politică. Ne pasă de asta acum şi aici, pentru că se întâmplă ca noi, europenii, să ne confruntăm cu ameninţarea islamului şi a poliţiei gândirii, asta după ce reuşisem, unii dintre noi, să scăpăm de totalitarismul religios sau politic şi să privim cu speranţă spre viitor. Cei care cred că pericolul este departe sunt rugaţi să privească statisticile demografice din Franţa, Marea Britanie, Germania şi Italia: numărul musulmanilor este în permanentă creştere, iar în Marea Britanie Muhammad şi versiunile sale reprezintă cel mai popular nume pentru băieţii născuţi în 2014 şi 2015. Iar despre cum şi cât de mult se integrează musulmanii în societatea occidentală…

Rămâne de văzut cum se va desfăşura acest conflict în viitor. Deocamdată, islamul pare din ce în ce mai agresiv, în timp ce europenii nu sunt în stare să aibă o strategie coerentă, pe de o parte, de contracarare a radicalizării musulmanilor aflaţi de două sau trei generaţii în Europa, iar pe de alta, de a opri valul migrator musulman, cu pericolul ca masa de indivizi potenţial ostili civilizaţiei europene să crească incontrolabil.

Democraţie oligarhică

Am văzut mai demult un ins autoînscăunat mare erudit şi care dădea ochii peste cap spunând că în toate manualele de politologie spune clar că în unele chestiuni nu întrebi poporul ce vrea, ci acţionezi după cum te taie capul pe tine; tu, acea minte luminată aleasă să guvernezi destinele maselor. Era o critică îndreptată spre referendumul neaoş cu cele trei milioane, tema fiind bănuiesc reactualizată după referendumul britanic, când, încă o dată, masele au arătat că nu ştiu să aleagă bine, multă lume uitând că, şi în acest caz, unii politicieni, incapabili de a avea coloană vertebrală, au preferat să scoată castanele fierbinţi cu mâna (mâinile) poporului. Să ne înţelegem: în Marea Britanie, politicienii au dorit ieşirea ţării din UE. Nu a fost vorba despre vreo neînţelegere sau de o voinţă oarbă a maselor, ci de un act politic. Pentru că Marea Britanie a trântit cu pumnul în masă, iar UE s-a făcut că nu aude. Şi, să nu uităm, nu Marea Britanie are nevoie de UE, ci viceversa. Chiar dacă Marea Britanie va fi afectată negativ pe termen scurt, va câştiga pe termen lung din ieşirea din Uniune.

Revenind la tema referendumului, trebuie spus că, de cele mai multe ori, apelul la această formă de consultare a voinţei populaţiei are loc atunci când politicienii nu au curajul asumării răspunderii unor decizii importante. Vedem asta întâmplându-se în aceste zile şi în Ungaria, unde guvernul Orban nu are curajul luării unei decizii anti-UE şi preferă să se ascundă în spatele poporului. Dar a spune că referendumul este o prostie, pornind de la astfel de premise, este o eroare. La fel cum a spune că dacă s-ar organiza un referendum pe tema abolirii tuturor taxelor oamenii ar vota asta este o mitocănie. Dacă acelui popor i s-ar explica faptul că abolirea taxelor ar însemna şi desfiinţarea poliţiei, armatei, spitalelor, şcolilor, în esenţă a statului şi legilor, nu cred că ar mai crede cineva că poporul ar vota abolirea taxelor. Acest gen de raţionament, care aruncă ideea de referendum în derizoriu, este adesea o mască pentru ideologii totalitariste, pentru curente de gândire care neagă însăşi fundamentul democraţiei.

Acest tip de totalitarism bântuie din păcate sferele înalte ale politicii UE. Acei indivizi care s-au erijat în reprezentanţii poporului, căţăraţi pe un eşafodaj politic care permite rareori schimbarea (să privim doar la o Germanie incapabilă să aducă un rival pentru Angela Merkel, personaj care a dus o politică de imigraţie falimentară pentru propria ţară şi pentru întregul construct european, de altfel principala vinovată pentru Brexit), trăiesc cu impresia că ei sunt deţinătorii adevărului, că doar viziunea lor este cea corectă, în pofida unor semnale din exteriorul cupolelor lor de sticlă care arată fără dubiu faptul că politica lor este pe cale să prăbuşească întregul mecanism european. Respingerea referendumului ca principiu devine astfel un lucru natural pentru acest gen de personaje. Nu o vor face în mod direct, desigur (alegătorii pot fi suspicioşi la astfel de practici), ci îşi vor pune câinii de presă sau din lumea academică să facă acest lucru, insinuând numai că poporul este ca un mare copil, iresponsabil, puţin cretinel, care nu ştie ce e bine pentru el şi mai trebuie împins spre direcţia cea bună de elita cultural-politică.

Sistemul politic al reprezentanţilor, lipsiţi de orice responsabilitate în faţa alegătorilor, adesea imposibil de demis chiar şi prin… referendum, îmi pare a fi unul foarte păgubos. Poate ar fi mai bine să revizuim ideile lui Rousseau, să gândim un sistem de mandatari, de politicieni care să respecte voinţa celor aleşi, un sistem de democraţie directă, chiar dacă asta ar însemna federalizare, fragmentare a statelor, pentru a putea fi aplicat sistemul în bune condiţii. Pentru că este inadmisibil ca un număr restrâns de indivizi să sfideze cu atâta neruşinare milioane de oameni, care stau şi privesc cum se iau decizii majore, adevărate acte de brigandaj politic, care vor afecta generaţii întregi, fără să fie întrebaţi dacă sunt de acord.

N-o să mai vină primăvara!

În urmă cu aproape şapte luni, reluam un refren al unui poem apărut în ziarul otoman Saadet (Fericirea) cu mai mult de un secol înainte: N-o să mai vină primavara? Poemul era îndreptat împotriva regimului autoritar al sultanului Abdülhamit, sugerând că libertatea (primăvara) este departe pentru turci. Acum a venit şi răspunsul la acea întrebare: da, primăvara nu mai vine. Tot atunci, în încheierea acelui articol, anticipam faptul că aniversarea centenarului Republicii Turcia (2023) îl va găsi pe tron pe sultanul Erdoğan. Poate că m-am înşelat: poate că Erdoğan nu va fi sultan în 2023, ci tot preşedinte. Preşedinte în stilul lui Gaddafi sau Saddam Hussein.

De ce oare ţările Orientului Mijlociu tind către autocraţie? Atât de puternică să fie moştenirea rămasă de la satrapiile persane? Încă mai bântuie prin această regiune fantoma lui Alexandru Macedon? Şi unde este, în cazul Turciei, opoziţia? Şi, mai ales, unde sunt femeile? De ce femeile vor egalitate, dar numai pe timp de pace? Nu pot oare să arunce cu pietre sau să pună nişte benzină în sticle? Femeile nu pot muri pentru libertate? Unde sunt femeile islamului? De ce stau mereu cu capul plecat? Sau au făcut asta atâta vreme încât acum li se pare postura normală? Sau să înţeleg că le place să poarte capetele acoperite? – ceea ce le propune Erdoğan.

Sunt prea multe întrebări pentru a răspunde într-un amărât de articol pe un blog. Iar la unele nu sunt sigur că voi găsi un răspuns mulţumitor. (Deşi, incorect politic vorbind, răspunsul este unul singur: islamul este sursa tuturor relelor care împovărează Orientul Mijlociu.) Aici şi acum nu pot decât să deplâng situaţia Turciei de astăzi. Ceea ce am văzut în presa ultimelor zile arată o ţară care seamănă cu Iranul anului 1979. Mulţimi furioase, formate aproape exclusiv din bărbaţi tineri, care zbiară şi cer moartea trădătorilor. Trădători, desigur, pentru că voiau să-l răstoarne pe Erdoğan, idolul mulţimii; cel care le arată calea spre Allah. Deşi, credeţi-mă pe cuvânt, Erdoğan nu are nicio treabă cu Allah. El doar se foloseşte de orice are nevoie, spre a încăleca mulţimea şi a o conduce acolo unde vrea el: dictatură; putere nelimitată pentru el şi familia sa.

A fost sau nu o încercare de lovitură de stat în Turcia? S-ar putea să fi fost, dar atunci ori a fost prost organizată, ori cineva a trădat, iar Erdoğan a fost mereu cu un pas înaintea conspiratorilor. Ceea ce este cert este că acum Erdoğan se foloseşte de acel eveniment pentru a da propria lovitură de stat, decapitând armata şi justiţia.

În 1923, Mustafa Kemal Atatürk începuse un proiect de ţară care promitea ca Turcia să ajungă din urmă Occidentul. (Vrem o ţară ca afară, un slogan cunoscut şi de români.) Locuitorii din marile oraşe au primit cu entuziasm acest proiect. Istanbul sau Izmir au fost şi sunt bastioanele acestei occidentalizări. Însă restul Turciei, mai ales zona anatoliană rurală,  a rămas în urmă. Sărăcia, nemulţumirea, slaba educaţie – toate acestea sunt definitorii pentru Turcia rurală şi nu numai. Iar populaţia musulmană care deţine aceste caracteristici a fost întotdeauna sedusă de cântecul muezinului. Nu este de mirare că Erdoğan a ales să joace cartea islamismului şi că aceasta este una câştigătoare.

Partea occidentalizată a populaţiei Turciei va trebui să mai aştepte multă vreme până să aibă o ţară liberă. S-ar putea ca acest lucru să nu se întâmple în următorul secol. Şi, cine ştie, dacă libertatea va pierde bătălia cu islamul, poate niciodată. Trebuie să fie neplăcut să fii intelectual în Turcia şi să priveşti în jurul tău şi să vezi cum şi singura şansă de cvasi-libertate se năruie sub asaltul furiilor lui Erdoğan. Mă întreb: ce o fi oare în sufletul lui Orhan Pamuk în aceste zile?